Totul a inceput in liceu… Pe atunci discotecile funcionau intre orele 18.00-22.00 (stiu ca radeti, dar trebuie sa ma credeti pe cuvant), muzica se punea de pe benzi de magnetofon (sic) sau de pe vinyl-uri (doar cei cu „relatii”). Dj-ul era un personaj aparte, responsabilul cu distractia, punctul in jurul caruia gravita lumea, cel cu care toti vroiau sa fie prieten, tipul „cool” pe scurt.
Trebuia doar sa intru in pielea acestui personaj; …usor de zis, mai greu de facut.
Uimitor este ca, desi au trecut multi ani, regulile au ramas aceleasi.
– trebuia sa am propriile echipamente,
– sa gasesc cele mai „hot” piese,
– programul sa fie dinamic, dar nu obositor, monoton, cu acelasi ritm si gen.
– Sa-mi aleg cu grija noutatile, pentru ca dj-ul trebuia sa fie si un trend-setter.
– Sa aprofundez cunostintele de limba engleza,
– sa am grija ce si cum spun la microfon, ce mesaje si informatii transmit.
– Sa fiu atent la imaginea pe care o prezentam, cum eram tuns, cum ma imbracam,
– jovial si mereu cu zambetul larg.
Toate acestea a trebuit sa le descopar singur, nu era nimeni care sa ma indrume, sau cei care erau, nu aveau timp de mine.
Nu aveam nimic si-mi trebuiau atat de multe lucruri…ce mai, nu puteam sa reusesc singur. Am inceput sa vorbesc cu cei din jurul meu, colegii de scoala, electronisti ca mine, prietenii din cartier, parintii mai, in fine, oricine vroia sa ma asculte si sa ma ajute.
Am ramas uimit cat de multi s-au oferit sa imi puna la dispozitie ce aveau pe acasa, ca lucrurile sa porneasca…
…va urma…